Posted by Damian on 18/12/2011
Chiar vin. Vin şi beţiile. Fix peste o săptămână e Crăciunul pe rit nou. Şi fix peste vreo 3 e Crăciunul pe rit vechi. Amuş e Anul Nou.
Off, sărbătorile astea. Cumpără aia, cumpără cealaltă, fă aia, fă cealaltă. Şi mai ales când vezii oamenii de la oraş cum se “omoară” să cumpere totul de pe vitrine, că-i ieftin şi bun şi mult în chilă. De ce mulţi dintre noi nu pot pur şi simplu să admire spiritul sărbătorilor, fără să-şi strice nervii. Nu trebuie să faci 20 de feluri de mâncare, dintre care juma’ din ea va fi aruncată la gunoi. Poţi savura spiritul Crăciunului şi cu o cafea, sau un ceai cu cei dragi. Da, e cam simplu, dar e mai frumos. Cadouri poţi da pe tot parcursul anului, nu numai de sărbători. Iar să te întâlneşti cu cei dragi – atunci când ţi-i dor, nu de sărbători.
Aaa, stai că mi-am amintit de altă chestie. După sărbători toţi pun kilograme în plus. Iată, încă un “minus”.
Se iartă multe chestii în ajun de sărbători. Se acutizează făţărnicia.
De la o vreme încoace, cam pierd sensul sărbătorilor. Ziua de naştere nu mai contează atât de mult pentru mine. Crăciunul – nici atât. Anul Nou poţi să-l sărbătoreşti în fiecare zi.
Devin un realist? Pesimist? Sau visător?
Posted by Damian on 12/12/2011
Ap iaca azi, pe ritul vechi, sărbătorim Sfântul Andrei. Nu ştiu cine a fost respectivul şi puţin mă interesează.
Faza-i alta.
Noi, moldovenii mult iubiţi de restul lumii, avem un obicei (tfiu, câteva obiceiuri) în ajun de sărbătoare. Fetele fac careva vrăji cu nuş ce beţişoare, căni cu apă, puse sub cap, sub pat, că gen o să-şi vadă sortitul în vis. Poveşti de adormit cu copii sau cum mai zic eu, poveşti băbeşti. Asta-i o nimica toată, majoritatea fetelor visează 150-200 de cai albaştri sau negri la poartă, iar celelalte, cu părinţi mai “harnici”, câte 500-600 de cai roz, în ogradă.
Băieţii au alt obicei. Prost. Fură porţile. Cum dracu’ să furi porţile, bă nemernicule? Că aşa-i obiceiul? O fi fost cândva, dar acum trăim alte vremuri. Acum tatăl fetei (ea e în oraş, la liceu) trebuie să caute poarta prin tot satul. Bravo, bădăranule, în loc ca omul să se odihnească, să-şi revină în forţă după o zi de lucru, el trebuie să se “plimbe” tot satul în lung şi-n lat ca să caute poarta, că cică fata lui e bună de măritat sau e dorită. O vrei, cumpără-i un buchet de flori, zi-i ceva frumos la ureche (fetele iubesc cu ochii şi urechile), fii domn (gentleman). Nu fi bou.
Aş mai zice şi critica ceva, da-mi distrug nervii degeaba şi pierd timpul pe nimicuri.
Posted by Damian on 10/12/2011
Cât de des ţi se schimbă părerea despre cineva sau ceva? Din ce cauză? În ce circumstanţe? Ai fost martor? A fost întâmplător?
Întrebări peste întrebări.
Întâlneşti pe cineva, îşi arată prima mască. Ţi-a plăcut masca, dar nu persoana din spatele măştii. Nu ştii cine e cu adevărat. Trece o lună, juma’ de an, 1 an. Realizezi că acea persoană nu mai e la fel. Te simţi trădat de ea. Acţiuni care trădează.
Întâlneşti pe altcineva. Îşi arată prima mască. Nu ţi-a plăcut. Trece o lună, trei luni. Îşi arată a doua mască. Îţi place. Nu-şi schimbă masca, dar totuşi nu ştii cine e în spatele ei.
Întâlneşti încă o persoană. Îşi arată masca. Eşti indiferent. Trece ceva timp. Te îndrăgosteşti în persoana dată. Te trădează. Te simţi aiurea.
Dezamăgiri peste dezamăgiri, nu? Cât de frumoasă e lumea până nu afli de toate aceste măşti şi trădări. Trăim în minciună, cu toţii ştim asta. Cât de dureros ar fi să trăim în cruda realitate? Cât de mult ne-ar afecta imaginea de ansamblu asupra tuturor chestiilor care ne înconjoară?
Posted by Damian on 07/12/2011
Oamenii dispar şi apar. Sunt ca nişte pasageri ce urcă şi coboară din tren. Azi sunt şi mâine nu-s.
Am apărut în viaţa multor persoane, precum am dispărut din viaţa lor. Mi-am lăsat o amprentă mai puţin importantă în viaţa unora. Iar pentru alţii am fost un punct de întoarcere a vieţii.
Teoria haosului intervine în viaţa noastră tot mai mult cu măsură ce creştem şi ne facem mai mari. Dacă mâine te trezeşti cu 5 minute mai târziu, pierzi unica ta şansă de a fi un afacerist pe măsură. Chestii atât de infime care pot să ne răstoarne viaţa cu picioarele în sus şi la 270 de grade în altă direcţie.
Dacă nu eram în dimineaţa aia la universitate, azi avea să stau cu burta în sus în loc să lucrez la un post pe care mulţi studenţi îl caută şi îl visează. Mulţumesc pesoanei care m-a ajutat şi mi-a spus de această ocazie şi oportunitate.
Mă voi stărui să n-o dezamăgesc pe ea, pe persoanele care îmi sunt apropriate la lucru şi şefii mei, pe mama şi pe mine însumi. Tre’ să-mi dau o promisiune, aşa, mai online, ca să ştiu că mă fac de râs dacă n-o îndeplinesc.
Încă sufăr de boala aia, ştiţi voi, lenea.
Posted by Damian on 26/10/2011
Deci, de 2 ani mă roade durerea asta de cap. Da, de când sunt în Constanţa.
De ce de fiecare dată când mă urc în maxi-taxi-urile de aici, trebuie să mă gheboşesc ca un bătrânel de 1.50m (eu am 1.92m). De ce trebuie să mă gheboşesc în faţă, când în spate juma’ de maxi-taxi e liber.
Mi se pare, sau lumea e aşa de ignorantă, încât nu le pasă nici de comoditatea lor proprie.
Când te urci într-un maxi-taxi “de Chişinău” ştii că ai loc în faţă, cât de cât, dacă ţi se nimereşte unul mai gol, că dacă nu, cam greu îţi va fi în ale noastre.
A, şi altă fază, în ultima vreme văd tot mai mulţi şoferi de maxi taxi cu telefonul la ureche, fără hands-free. Eu dau 1 RON pentru a avea o călătorie plăcută sau pentru a mă gândi la faptul că idiotul care conduce unitatea de transport are chef de accidente.
Ultimul gând. Azi, când m-am urcat în autobusul care mă aduce aproape de casă, am dat să-i dau 1 RON şoferului (pentru a nu mai cumpăra bilet dus-întors de 3.5 RON) ca să nu fiu prins de domnii controlori, şi dumnealui m-a poftit în cabină la el (cred că erau controlori în autobus). Mi-a povestit de un accident dur care s-a întâmplat azi, pe un bulevard principal din Constanţa. Cică, o “blondă” a lovit un pieton, destul de grav. Se presupune că vorbea la telefon.
Astea mi-au fost gândurile pentru seara asta.
Posted by Damian on 16/10/2011
Interesant la ce se gândesc locuitorii altor ţări când aud că suntem din Republica Moldova.
Unii întreabă ce e asta? Mâncare? Nu.
Alţii – e vre-un stat din SUA? – Nu.
Unii cred că suntem încă în perioada antică, mergem pe cămile şi mâncăm cu degetele sau altceva de genu’.
Acum vreo 2 ani se începuse o campanie de promovare a R. Moldova pe facebook, cu scopul de a arăta lumii cine suntem, de unde provenim ş.a.m.d. Din toţi membrii implicaţi, din câte ştiu, a rămas doar unul, cel care a iniţiat-o.
Avem o ţară frumoasă, şi trebuie să o eliberăm de stereotipuri proaste din exterior, precum că suntem hoţi şi trăim în epoca antică sau medievală, că nu avem frigidere, sau, cel mai straniu – sate. Din câte ţin minte şi din ceea ce am învăţat eu la liceu/colegiu – satele au fost o treaptă importantă în evoluţia (societăţii) grupurilor de oameni.
Pare a fi greu să reînoieşti brand-ul unei ţări, sau să-l construieşti de la zero, dar nu atunci când ştii că sunt foarte mulţi oameni implicaţi şi poţi face ceva destul de frumos.
Personal, nu stric brand-ul Moldovei, dar în alte ţări, sunt moldoveni care ne strică toată imaginea şi, ştii cum e, doare.
Posted by Damian on 15/10/2011
Interesantă o fază la noi şi la români.
Chiar dacă n-ai bani şi nu ştii cum vei apuca următoarea zi, tot te strădui să-ţi iei haine scumpe de la mall, să-ţi cumperi la mâna a doua un automobil care a fost “distrus” de careva uragan de prin state sau alt stat mai bine dezvoltat, care normal ar fi vreo 70-100 mii euro, dar moldoveanul sau românul îl ia cu 10-15 mii.
Ce vrem să arătăm? Că suntem săraci lipiţi pământului atunci când mergi pe viaduct numeri 30 ş ceva de Mercedes S-Klass-uri? Suntem bogaţi, nu?
Sau atunci când ne arătăm ţoalele de pe noi în cluburi/cafenele de “5 stele” de lângă viaduct, chiar la 30 de metri de drum, pe unde trece la fiecare câteva minute un camion care îţi zdruncină scaunul.
Moldovenii care pleacă peste hotare se împart în 2 tipuri: cei care li se pare că l-au apucat pe Dumnezeu de picior şi cei care învaţă cum să trăiască ca nişte oameni decenţi. Primii neapărat îşi arată prostia când vin înapoi, iar ultimii – încearcă să-i înveţe pe ăştia de aici ceva mai bun, decât ceea ce văd ei.
Îmi pare rău că ne pierdem valoarea spirituală din cauza banilor şi a tupeismului moldovenesc arătat peste hotare. Îmi pare rău că s-a format un stereotip peste hotare, unde o bună majoritate din locuitori ne cred hoţi ş.a.m.d.
Posted by Damian on 12/10/2011
Cocaină? Neah, ceva mai uşor şi de care devii dependent.
Mă refer la simpla şi gustoasa Coca Cola, mult iubită de copii mici şi o bună parte din lumea de la oraş.
De când mă aflu în România, observ un fenomen care se manifestă destul de intensiv. O mare parte din orăşeni beau Cola în loc de apă plată. Dimineaţa beau cola, la amiază – cola, seara – cola. Mi se pare ceva total absurd să bei atâta cola pe zi. Mai am şi amici moldoveni care-s scăpaţi la Cola/Fanta/Sprite.
Ionuţ mi-a spus că bea 3 litri de Cola pe zi, ceea ce e foarte mult şi afectează destul de puternic ficatul.
De ce am scris acest articol? Pentru că acest fenomen începe să se accentueze şi în Moldova, ceea ce mă supără un pic. Nu-i treaba mea, dar nu tre’ să copiem întru totul pe fraţii de peste Prut.
Sincer, nu ştiu ce conţine cola şi care este secretul ei de marketing, dar oamenii din România devin dependenţi de ea.
Posted by Damian on 05/09/2011
Nu ştiu ce părere aveţi voi despre numele articolului şi despre ce voi vorbi în următoarele rânduri,
(vara 2010)
Mergeam într-o zi prin centru, pare-mi-se. La un moment dat, văd 3 copii, niște băieței de 6-8 ani. Toți cu arme din plastic. Rămas mut 
Recunosc. Când eram copil, îmi plăceau și mie armele și toate chestiile astea. Dar, nu e normal. După cum am zis, sau poate n-am zis, creștem într-o societate degradată. Copii până la 14 ani n-ar trebui să știe ce prezintă o armă, glonte sau orice altceva ce ține de armată și arme.
Această societate degradată permite pătrunderea violenței în mintea copiilor încă de la o vârstă foarte fragedă. Şi nu-mi place deloc. Nu vreau să văd minte de copil fragedă care deja are în cap imagini violente văzute din filme şi pe care posibil să le aplice în viitorul apropriat, precum a fost în Statele Unite ale Americii.
Nu vreau să văd copii care merg cu pistoalele în mână şi se joacă de-a “războiul”, care se împuşcă de după colţuri şi care ţipă ca nebunii că eşti mort. Copiii au nevoie de jocuri creative, care să le stimuleze gândirea, care să-i motiveze să afle mai mult.
Societatea noastră e bolnavă, ca multe alte societăţi din lumea întreagă. Avem un plus, cât de cât. Suntem mai puţini. O să ne fie mai uşor la crearea unei noi generaţii, în 20-30 de ani.
Posted by Damian on 14/08/2011
Vreo 10-11 zile în urmă, o oarecare Olga Scurtu a făcut un sondaj pe facebook cu întrebarea (citez): “Ar fi bine limba rusa sa devina a doua limba de stat? (pe langa l.romana)” (să fie vorba între noi: “urăsc” persoanele care nu folosesc diacriticele).
În prima zi au răspuns puţini, vreo 2-3 sute. În 3 zile s-a ajuns la 4 mii şi ceva de voturi (4.234 voturi) cu 3.440 contra, 673 pro şi 122 indiferenţi sau adormiţi.
Printre cei ce au votat pro sunt şi câţiva cunoscuţi de-ai mei. Am rămas un pic dezamăgit. Ştiu, n-am dreptul să-i judec şi fiecare are dreptul de a-şi alege drumul său în viaţă.
Nu vreau să par un naţionalist unionist şi toate alea. Vreau doar să am pace şi dragoste la mine-n ţară. Sunt obosit de atâta lins în cur (cer scuze pentru aşa vorbe), de atâta stagnare şi lenevie stupidă (link).
Am învăţat istoria, ştiu de unde provin, ştiu prin ce au trecut strămoşii noştri şi ştiu că le-a fost greu. Şi acum ne este greu. Să ne ridicăm în picioare. Suntem îngenunchiaţi de nişte idioţi care ajung rectori de universităţi. Suntem înjosiţi de ei.
Eu când plec în Rusia sau Italia, vorbesc română? Nu. Respectiv, vorbesc rusa sau italiana, în cel mai rău caz – engleza.
De ce unora le este atât de greu să vorbească limba unui stat în care trăiesc de 5-10-20-40 de ani? De ce sunt atât de încăpăţânaţi? N-o să mai dau multe întrebări, n-are rost.